Eu voi muri, vegheat de o pisică
Cu blană neagră şi
purtare-aleasă.
După ce a stat cu faraoni la
masă,
Din veacuri antice, la o adică.
În solitudini nu am concurenţă.
Cuget, ca scrib, făr’ să-mi
dezvălui taina
Cu scrisul meu, Cuvântului pun
haina…
Aşa devine gândul, existenţă.
Despre lumină, fără semne sumbre!
Când Ra este mai roşu ca iubirea
Nu mai ţin seamă nici de acele umbre
Ce le degajă lumea asta mică
Când nu-şi găseşte calea nici
menirea
În torsul dulce-molcom de pisică…
Noru
Silvan
Oradea, vineri 27 ianuarie, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu