miercuri, 22 februarie 2012
luni, 20 februarie 2012
luni, 13 februarie 2012
Un război
Un război menit să ne bucure, căci este cu…sufletul
Experienţa
noastră de viaţă ne învaţă că atunci când suntem în situaţia de a ne face o părere
despre ceva cu care venim în contact, apreciem întotdeauna persoana ori
fenomenul întâlnit după informaţiile pe care ni le furnizează. Se produce un
proces care evoluează de la impresie la părere, iar când apar şi argumente,
părerea devine opinie…
Şi pentru
că sunt un om norocos, întâmplarea m-a favorizat din nou. De mult speram să pot
vorbi – în cunoştinţă de cauză – la lansarea unei cărţi. Iată că de câteva zile
am intrat în posesia volumului de poeme al Ioanei Dumutrăchescu.
De la
început m-a frapat titlul, temerar(!) Război
cu sufletul. Adică, cum să te războieşti cu sufletul ?! Despre care se ştie
că este ceea ce dăinuieşte şi după moartea trupului.
A intra
într-o asemenea dispută presupune existenţa
a ceva care poate sau chiar trebuie adjudecat. În termeni juridici poeta
cheamă sufletul (său!) în judecată. De ce? Poate că nu este satisfăcută de
prestaţia lui?! Cititorii vor fi cei care vor da sentinţa!
Repet ce am spus şi am scris mereu: nu sunt şi
nici nu pretind a fi critic literar. Dar un mare iubitor de poezie şi un
cititor asiduu, recunosc că sunt. Ca atare am deschis cartea.
Însă nu am
început lectura cu prefaţa (la care voi reveni…), pentru că nu acceptam să
păşesc într-un templu nou pe covorul aşternut de altcineva. Năzuiam să simt
nemijlocit sub propriile mele tălpi desculţe, mozaicul de sentimente, trăiri,
dezamăgiri, extaze, furii, invidii, frustrări, şi – de ce nu? – chiar
orgasme i n t e l e c t u a l e. Căci poetul este o notabilitate din elita
socială. El este un membru activ al cetăţii. Care a coborât de veacuri bune din
turnul de fildeş, care nu trăieşte sub un clopot de sticlă. În consecinţă,
poetul, nici la feminin nu face excepţie.
Şi aşa, m-am
pomenit în prezenţa a 75de titluri înşiruite în Cuprins. Mirat, de numărul poemelor, am fost. Dar nu din cale afară.
Fiindcă, pe de altă parte, nu foarte de mult, o altă poetă orădeancă, ne-a
desfătat cu 99 de sonete (tot impare, ca cititorul să le împlinească rotunjirea
numărului…) Când muza îţi toarnă în vis fiorii ispitei…- cum scria un alt poet
cu mai bine de şaizeci de ani în urmă – sorbi
binecuvântarea-i şi-apoi încet, Ţi-aduci din nou aminte de lira de poet Şi
inspirat de doruri, te adresezi iubitei. Care nu poate fi alta decât
poezia. Spre ce altceva te poate îndrepta muza?!
Ei bine,
titlurile poemelor Ioanei Dumitrăchescu exultă de iubire: Mi-ai trimis iubirea
Îţi doresc multă
iubire, Adoraţi iubirea, Noapte de amor, Iubire poetică, Iubirea m-a întrebat,
Dreptul de a iubi, Rime şi iubire, Cuvintele iubirii, Sonet de iubire, Iubire
şi durere. Acestea sunt doar o parte a argumentelor care ar justifica
înscrisul de poetă pe un soclu pe
care a început să şi-l clădească odată cu prima trăire de dulce suferinţă aşternută pe hârtie.
Disponibilitatea
generozităţii sentimentale a poetei transpare şi din alte versuri. „Sunt un
suflet inocent, venit să vă lumineze”(Inexistenţă); „Viaţa e o victorie doar
pentru cei care ştiu ce înseamnă a visa!”(Război cu sufletul); „Fericirea mea e
scrisul…(din poezia cu acelaşi nume); „Sunt o profesoară şi vă învăţ ce-nseamnă
a ierta!”(Viaţa e o şcoală); „Nimeni nu va reuşi să despartă ce-am unit!”(FC
Bihor); „Mergi înainte, spre o lume cu mii şi mii de poveşti!” (Copilul din
mine).
Iată cel
mai frumos vers scris de poeta Ioana Dumitrăchescu şi dedicat unei alte
valoroase poete, cu care avem privilegiul de a fi contemporani: „Eşti
un vis din care doar cei răi se mai trezesc!” din poezia UNEI PRIETENE
(Alexandrina Chelu)
Într-o
manieră – descrisă ca stil direct, brut, într-o prefaţă analitică ce dovedeşte
nu doar condei, ci şi probitate critică, semnată Alexandrina Chelu – metaforele
Ioanei Dumitrăchescu, chiar dacă nu abundă, nu lipsesc. Câteva exemple, alese
aleatoriu: o rouă de lacrimi(Ecou de
toamnă); te-ascund într-o ispită (Mi-ai
trimis iubirea); întunericul de dor(Noapte
de amor); petale de parfum (Cenuşa din
vis); mă cerţi cu a ta tăcere(Tăcere);
vremea e mofturoasă(2012); ne vom revedea în gând (Fără tine, tată
drag); mormântul idealului meu
(Îngerul care m-a salvat).
S-ar putea
ca unii din cei care lecturează, în
loc să citească pur şi simplu(!), poemele
din volumul de faţă, mai mult cu raţiunea şi mai puţin cu inima (deşi inima are
şi ea raţiunile ei, incomprehensibile de cele mai multe ori!), să (îşi!),
dorească mai multă configurare prozodică…Revin la ce am afirmat mai sus: nu de
puţine ori o critică literară din cale afară de severă, a fost infirmată de
realitate!
Noi, cei
trecuţi prin toate anotimpurile vieţii, noi cei care am iubit limba („La
început a fost Cuvântul…), fără de care nu există cultură, iar fără cultură nu
am fi avut istorie (prima carte a Neamului). Fără istorie nu există popor! Noi,
privind în sus la voi, suntem mândri de ce-am sădit şi am cultivat în sufletele
voastre. Căci astăzi aveţi cu ce vă război!
Dr.
Lucian Munteanu
Oradea, vineri 3 februarie, 2012
duminică, 12 februarie 2012
"Ce este poezia?"
Dezbatere pe tema “Ce este poezia?”
11 septembrie 2009
Vă propuneam această temă întrucât sunt – chiar în interiorul cercului, deloc restrâns (!) al celor care o practică sau măcar o citesc (din curiozitate ori din simpatie) – o sumedenie de păreri, ceea ce nici nu este deplasat, acceptând că poezia se adresează primordial simţurilor, dar şi opinii, adică concepţii argumentate, contradictorii, Acestea din urmă, adesea antagoniste, absurde, ca „epigrama” scrisă şi publicată de un poet român(?), la moartea lui Eminescu…
Fireşte că la sfârşitul acestui demers, nu se va naşte, nici elabora, o definiţie a poeziei. Dar, vom ştii cu certitudine ce „gândeşte lumea” despre o manifestare spirituală, filozofică, erotică – în sensul elen al termenului. Poate cineva ne va spune în ce fel a fost înfluenţat de poemele pe care le-a citit sau de cele pe care le-a scris el însuşi. Şi dacă versurile patriotice ori encomiastice au fost de natură a reuni şi/sau mobiliza grupuri sociale. Oare poeziei îi ajunge muzicalitatea ei proprie sau câştigă prin punerea ei pe muzică? O fii prozodia o condiţie a peziei? Versurile ar trebui ori nu, să fie alcătuite în aşa fel încât oricine să le poată memora şi recita? Cât câştigă un poem bine pus în pagină? (Apollinaire). Pot fi încărcate de valoare parodierile sau versurile scrise à la manière de ? Traducerile, ce şansă au ele de a reda fiorul şi trăirile poetului (Esenin tradus de Lesnea)? O fi adevărat, sau fals, că poezia românească se degradează (cam) la fiecare zece ani? De ce mai admirăm Iliada şi Odisseea? Dar pe Dante şi pe Shakespeare? Nu ar fi mai consult să ne ascundem preferinţele poematice, ca să nu eşuăm în ridicol, faţă cu secolul „XXI…” primul dintr-un mileniu care dă semne de ratare?!.
Iată un punct de plecare, de unde vă puteţi îndrepta în orice direcţie. Vă puteţi opri oricând, fie pentru că aţi obosit, fie din cauza lenei. Să nu vă străduiţi (inutil!), să răspundeţi tuturor întrebărilor… Uneori, un răspuns valorează mai mult decât un soclu de aur. Aduceţi-vă aminte că de (prea) multe ori, întrebările care vă frământă sunt cele mai intense trăiri, care vă colorează existenţa.
Eu nu am reuşit să umplu o pagină A4 ! Mă aştept să recoltez replici la fel de scurte, dar sper să fie mai consistente.
Dr. Lucian Munteanu
Post scriptum (12 februarie 2012!) : demersul meu nu a trezit niciun ecou... Comentaţi, comentaţi, comentaţi !
Post scriptum (12 februarie 2012!) : demersul meu nu a trezit niciun ecou... Comentaţi, comentaţi, comentaţi !
A venit la mine...
Dialog cu un oaspete neaşteptat
A venit la
mine-acasă Moartea…simplu! Nici ea, ca şi Lucifer de altfel,. nu are nume de
familie. Mă mai vizitase, în două rânduri, dar încă nu intrase la mine în casă.
Era grăbită. M-a privit doar, prin fereastra deschisă de la etajul nouă. Şi
mi-a făcut semn cu mâna. Eu, însă m-am uitat bine la ea. Ca s-o pot recunoaşte
la o eventuală proximă întâlnire.. Am remarcat că are o fizionomie zbârcită de
babă, cu obrajii scofâlciţi de lipsa danturii. Corpul îi era protejat de o
pelerină neagră, lucioasă de crepdeşin
ieşit din modă, care nu se mai găseşte în comerţ. Iar coasa, ei bine, această
armă vetustă şi atât de temută în trecut, arăta jalnic. Avea lama ştirbă şi
ruginită. Semn tipic al neglijenţei senile faţă de obiectele de care se serveşte
zilnic. Mi-am zis că trebuie să fii sadic ca să retezi capul cuiva cu asemenea
tăiş.Dar toate astea aparţin trecutului!
Moartea
care mi-a apărut ieri şi care i-a alertat pe medicii de la serviciul de
salvare, avea o alură de femeie matură (sub treizeci de ani!), cu pasul foarte
sigur, cu o privire inteligentă, uşor ironică, în spatele ochelarilor cu un
design unic, de marcă. Deh, ea îşi poate permite. Are un nivel de moarte foarte ridicat. Spre deosebire de nivelul meu de viaţă, indecibil de scăzut.
Nu i-am
putut aprecia structura anatomică. Corpul îi era protejat de un soi de pelerină
albă, dintr-un material mat. Încălţămintea te făcea să apreciez că această
noţiune, eres, fenomen sau chiar ideal , căci fiinţă nu o pot numi (ar fi o
contradicţie în termeni, un oximoron: fiinţa morţii?!), nu mergea niciodată pe
jos. Iar când păşea o făcea doar pe covorul roşu. Culoarea patimei şi a crimei.
Pe care grupările masochiste (citeşte popoarele!) le aştern înaintea
politicienilor şi a „monştrilor sacri” care sodomizează Cultura…
Pentru că
moartea, care, de data aceasta – dintr-un binecuvântat, dar nedesluşit motiv –
nu era a mea, nu părea să fie
grăbită, m-am încumetat s-o chestionez. Mare greşeală. Din momentul în care ţi
se încredinţează nişte secrete, ipso
facto devii foarte… vulnerabil. Pe parcursul „interviului” mi-am dat seama
de pericol. Ca atare, întrebările cheie, ca şi răspunsurile foarte directe,
sincere, lipsite de subtilităţile semantice penibile care maculează cele mai
multe din producţiile televiziunilor, nu vor apărea niciodată în manieră accesibilă oricui.
Pe măsura
desfăşurării întâlnirii noastre colocviale, interlocutoarea mea mi-a devenit
din ce în ce mai simpatică. Eram atât de bine dispus în prezenţa ei, încât
mi-am permis să glumesc. I-am mărturisit că vizita ei (de curtoazie, nu „dec
lucru”) m-a surprins. Altfel aş fi căutat să evit de a o servi cu cafea neagră,
căutând cafea albă(!), care să se potrivească cu alura ei, de moarte albă. A
râs. Nu a rânjit, cum ar fi făcut bunica ei. Apoi mi-a spus că nu are bunică,
nici mamă. Corect!!! Cine şi-ar fi permis să facă sex cu moartea, ba să o mai
şi fecundeze??! Pur şi simplu, cealaltă moarte – neagră, hâdă şi bătrână – nu
mai corespundea…cerinţelor moderne.
Şi deoarece
Moartea nu este o invenţie contemporană. Iar alura personificării din faţa mea
, nu se încadra în cronologia cotidiană, am fost obligat să-mi reamintesc un
citat: „Frumuseţea unui tablou nu constă în ceea ce conţine rama, ci în ochii
privitorului”. Care mi-a venit în minte,când (în 1970, la Mamaia) am asistat,
într-un bar de noapte, rezervat în exclusivitate turiştilor străini la un spectacol oferit de prima şi probabil
singura trupă feminină de rock, formată din cinci studente din Timişoara (Trupa
de rock Venus). Ei bine, spectacolul lor m-a fascinat: apăreau costumate , de
la un moment la altul(!), când în albastru, când în verde, când în roşu…Abia la
aplauze mi-am dat seama că erau costumate în alb, doar lumina care cădea pe ele
era mereu alta…
Deci
moartea este aceeaşi, diferă doar culoarea – de fapt! – unghiul din care o
priveşti. Vârsta m-a făcut să cunosc policromia morţii. Verde, a asasinilor
legionari români, brună, a cămăşilor SS-iste, neagră a fasciştilor mussolinieni….
Cea mai
mare surpriză, un adevărat şoc, mi-a fost dat să trăiesc în momentul în care
Moartea mi-a destăinuit cât de scârbită este de cei care ţin morţiş să o …ajute: asasinii,
sinucigaşii şi – mai ales(!) – proştii. Mi s-a propus să-i judecăm în ordine
inversă. Am înţeles că merită acest lucru pentru că sunt cei mai numeroşi. De
pildă, o femeie este omorâtă pentru că se opune unui viol. Moartea ar fi trecut
pe lângă ea fără să o bifeze ! Oare niciodată, femeia respectivă nu făcuse amor cu un bărbat, fără să aibă o
participare afectivă cu iubitul sau cu logodnicul cu care dorea să se
căsătorească. Ori cu şeful, de la care speră o promovare profesională. Cine ne
garantează că toate femeile din lume se culcă în exclusivitate cu parteneri pe
care îi iubesc până la dăruire totală (în literatură se zice până la moarte).
Ca să nu frizăm
feminismul, trebuie să amintim şi despre femeile frigide. Iată o problemă
despre care se ştie foarte puţin şi despre care nu se vorbeşte mai deloc. Numărul/proporţia
femeilor frigide este mult mai mare decât al celor „normale”.Pentru că, pe
lângă frigiditatea hormonală şi a celei legate de vârstă, mai există
frigiditate feminină legată de religie, de un comportament psihic deviant, de obiceiuri… Frigiditatea!
Iată un subiect gras, din punct de
vedere gazetăresc…
Moartea
albă mi-a zâmbit, s-a îndepărtat plutind cu faţa spre mine, apoi mi-a făcut un
semn de simpatie cu mâna. Am avut ferma
convingere că nu se grăbea deloc. Şi de ce ar fi făcut-o?! Oare, Moartea Albă,
nu avea aliaţi, subordonaţi, fani (care di poziţia lor de suicidari,
genocidari, dictatori, negustori de armament, dealeri de etnobotanice, de
droguri halucinogene, de biochimişti şi de bacteriologi etc), îi fac treaba ? De ce s-ar grăbi, când
productivitatea ei permite implementarea
echiliobrului malthusian ?
Oradea, sâmbătă 11 februarie, 2012
Dr.
Lucian Munteanu
duminică, 5 februarie 2012
miercuri, 1 februarie 2012
Gâlceava
(ecou la articolul cu titlul de mai sus publicat
în ziarul Crişana din 19.noiembrie 2011)
Este un mare
merit că în judeţul Bihor s-a reuşit convocarea atâtor specialişti la un loc,
ca să discute despre poarta aeriană a Oradiei. Doar toată lumea ştie că
aeroportul trebuie mutat la Diosig,
acolo unde "cineva" a cumpărat - pe mai nimic - terenuri, pe care
statul român le va răscumpăra la preţuri exorbitante, din taxele plătite de
contribuabili (după cum se ştie statul român nu munceşte aşa că nu are de unde
să aibă bani!). Dacă
"modernizarea" aeroportului
orădean, va decurge în ritmul ultimilor douăzeci de ani, niciunul din patronii
din fotografia publicată în ziar, nu va mai ajunge să călătorească peste
hotare, cu plecarea de la Aeroportul Internaţional Oradea. Cât priveşte construirea unui
aeroport internaţional la Diosig,
aceasta trebuie să "învingă" următoarele etape: 1.Întocmirea
caietului de sarcini. Lucru dificil pentru că acesta trebuie să corespundă
condiţiilor îndeplinite de o anumită firmă clientelară. 2. Desfăşurarea
licitaţiei propriu zise, dar aranjate. 3. Contestarea licitaţiei, care -
conform legii - va opri toată operaţiunea până la pronunţarea tribunalului. 4.
Întocmirea proiectului. 5. Obţinerea avizelor: studiul geologic/sol; mediu;
studiul profilului meteo: direcţia vânturilor dominante, numărul zilelor cu
ceaţă, precipitaţii, furtuni, îngheţ…; avizul pompierilor 6. Studiul căilor de acces, mijloace de
transport, legături cu obiective de interes general: Oradea, Băile Felix/1 Mai,
Peştera Urşilor, Stâna de Vale…7. Exproprierea terenurilor necesare
aeroportului: piste, aerogară, clădiri anexe, turn de control, hangare, hotel
de tranzit, restaurante, magazine generale, oficiu poştal propriu, centrală
telefonică internaţională etc. 8. Studiul de marketing: fezabilitate,
rentabilitate, amortizare. 9.Avizarea proiectului general. 10. Obţinerea
finanţării iniţiale. 11. Atragerea
fondurilor europene. 12. Construirea propriu zisă a obiectivului. 13. Recepţia
lucrării. 14. Inaugurarea aeroportului nou, tăierea panglicilor şi bătutul
tobelor.
Această, a
treisprezecea etapă, va dura mai mult
decât oricare alta pentru că ea trebuie să coincidă neapărat cu o perioadă
preelectorală. Este rândul cititorilor să socotească durata construirii unui
aeroport nou la mare distanţă de oraş. Minim 15, maxim 30 de ani! Luând în
considerare datele culese cu ocazia
mascaradei Behtel.
Până atunci,
orădenii vor continua să ia trenul internaţional spre Budapesta, care de curând
are oprire la Aeroportul Internaţional Ferihegy(!), pentru călătorii ieftine şi
sigure către orice destinaţie planetară cu firme străine.
Dr.
Lucian Munteanu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)