Caseta biografică şi profesională:
Născut la 4 Noiembrie 1933, în
Municipiul Sibiu. Botezat în religia greco-catolică (a mamei), cu un nume
latin: Lucian.
Deşi dintr-o familie
cu posibilităţi materiale modeste, a urmat şcoli foarte bune. De la trei ani de
Grădiniţă, la ciclul întâi al Şcolii Primare No. 2 Mixtă Ion Angelescu (celebru
ministru reformator din perioada interbelică). Absolvent al Colegiului Naţional
„Gheorghe Lazăr” din Sibiu, în anul 1951. An norocos căci a promovat
două clase, bacalaureatul şi a trecut examenul de admitere la Facultatea de
Medicină Generală a celebrei Universităţi Iuliu Haţieganu din Cluj. După
absolvirea studiilor universitare, medic-şef al Şcolii Militare de Ofiţeri din
Oradea până în 1966, când renunţă la calitatea de ofiţer-medic, redevenind civil.
A urcat treptele profesionale până la gradul de medic primar de medicină
generală, câştigând treptat – prin cursuri şi examene – competenţă în
Balneo-Fizioterapie şi Recuperare medicală (Băile Felix 1972-82) şi apoi în
Geriatrie până la pensionarea din 1995. Cunoaşterea mai multor limbi străine,
l-a desemnat ca potrivit să lucreze mai ales cu pacienţii veniţi de peste
graniţă.
Cu ce se
ocupă un medic după ce se pensionează?
Eu am învăţat
Medicina, nu am tocit-o. Asta înseamnă că am încercat de fiecare dată să înţeleg ce studiez. În Electroterapie, ca şi
în Electronică, dacă utilizezi un aparat fără să-i cunoşti alcătuirea şi
funcţionarea, rămâi un...butonist. Geriatria m-a avertizat că vârstnicii
îşi aşteaptă cu nerăbdare pensionarea, ca după puţine luni de „zburdălnicie” să
intervină un adevărat şoc, din cauza sentimentului de...inutilitate! Experienţa
de viaţă este foarte greu de transmis generaţiei următoare. Printre altele şi
din cauza greutăţilor de comunicare. Prietenul meu, marele pianist român Dan
Mizrahy, a fost invitat în anul trecut în calitatea lui de compozitor,
interpret şi pedagog, să conferenţieze în universităţi americane despre George
Ghershwin, deşi este pensionar cu...vechime. Câte din universităţile noastre ar
pune la dispoziţia unui specialist retras din activitate, o sală de curs măcar
pentru o oră colocvială cu studenţii? De
cele mai multe ori, cu tinerii
specialişti se practică sistemul: Fă-mă mamă cu noroc şi mă aruncă-n foc!...
Ca
geriatru eu aplic de mult un
principiu după care nici o zi nu trebuie
să se asemene cu alta. Aşa am ajuns, din prima zi de pensionare, consilierul
medical al unei firme cu capital străin, calitate în care am efectuat turnee de
conferinţe în toată ţara, am editat o revistă bilingvă lunară remarcată de
Biblioteca Naţională Română, am organizat simpozioane ştiinţifice la Bucureşti,
Miercurea Ciuc, Râmnicu Vâlcea, Buzău şi Oradea, cu participarea experţilor
din Germania, Ungaria şi România. Am
reprezentat firma la congrese, conferinţe şi simpozioane în Ungaria şi
Slovacia....
În plus, fac
cam ce face toată lumea medicală (sau cel puţin aşa cred!): merg la concerte,
frecventez teatrul, expoziţiile. Am iniţiat înfiinţarea a două cenacluri...(de
umor!). Sunt membru al Academiei de Ştiinţe Literatură şi Arte, secţia
literară.
Pentru timpul
meu liber, posed de peste cincisprezece ani licenţă de emisie –recepţie într-un
sport tehnico-aplicativ: radioamatorismul. Acest hobby îmi dă posibilitatea de
a stabili legături inter-personale cu orice radioamator de pe glob, în
franceză, engleză, rusă, germană, italiană şi evident, română.
De ce
v-am remarcat, timp de decenii, în anturajul artiştilor?
Povestea e foarte lungă...Pentru această întrebare
am două răspunsuri: unul amănunţit pe care îl voi expune primul şi altul scurt.
Pe acesta îl vei auzi la urmă, dacă vei avea răbdarea să-l aştepţi.
Sibiul meu natal, era un oraş cu o foarte elevată
viaţă culturală (intelectuală şi artistică deopotrivă). În timpul celui de al
doilea război mondial, la corpul profesoral de elită de la liceele româneşti şi
la floarea ofiţerimii, care deservea cel mai mare centru al şcolilor militare
din ţară, s-au alăturat cadrele didactice ale Universităţii „Regele Ferdinand
I” din Cluj, refugiată la Sibiu. Imediat după 9 Mai 1945, la teatrul sibian au
venit să se stabilească şi să joace actori de prima mărime. Directorul
teatrului era, nimeni altul decât Radu Stanca, cel a cărui personalitate nu mai
trebuie prezentată. Acolo am văzut-o prima dată pe scenă pe fermecătoarea Maud
Mary, pe care nu o voi uita niciodată. Tot atunci s-a înfiinţat, sub conducerea
unei zâne: Zâna Săvescu şi un teatru liric, ale cărui spectacole de operă erau foarte
gustate de publicul avizat.
Toată lumea se bucura de instaurarea păcii şi încă
nu bănuia nimeni ce va urma...Existau
şcoli particulare de gimnastică, de dans, frecventate de tineri din
toate clasele sociale. Dar exista – mai ales! – o permanentă preocupare pentru
educaţie. De care se ocupa nu doar familia şi şcoala, ci şi biserica şi armata,
dar nu numai ele. Aşa că, într-o bună zi a venit la liceul unde învăţam, un
actor care s-a oferit să ne predea gratuit: dicţia, frazarea, mişcarea scenică,
să ne înveţe să recităm poezii...Era Cazimir Tănase, un actor atât de talentat,
că după spectacolele cu „Intrigă şi iubire” de Schiller, unde interpreta rolul
negativ al lui Wurm, spectatorii erau atât de transpuşi, că îl aşteptau la
ieşire ca să-l bată pentru răul ce-l făcuse în piesă! Multe lucruri bune şi
folositoare am învăţat de la el: dicţia m-a ajutat să fiu angajat prin concurs,
crainic la postul de radio din Cluj.
Eram încă student la Medicină!
Fiind pasionat de limbile străine, am izbutit să
deprind accentele „originale” tot datorită lui. Nu pot evita să nu mă laud că
am obţinut o Diplomă de recitator fruntaş pe oraşul Cluj, în
1952.
Mai departe lucrurile au decurs aproape de la sine.
Frecventam, în timpul studenţiei din Cluj, casa doamnei Sili Munteanu, actriţă
la Teatrul Naţional, care îmi era rudă. Soţul domniei sale, după ce m-a auzit
vorbind, căci nu eram deloc timid şi obişnuiam să-mi spun răspicat părerea de
câte ori eram acceptat în conversaţie, a îndreptat un deget spre mine: „Tu să
vii mâine, la cinci după masă, în clădirea Tribunalului, dar să intri pe uşa
laterală, dinspre teatru şi să mă cauţi. Mă găseşti uşor, că mă cheamă Marius
Budu!” Eu cred că aveam o figură de oaie speriată care nu ştie ce-o aşteaptă:
mulsul, tunsul, sau bocca di lupo (= gura lupului, în italiană; doar că
acolo are altă semnificaţie, mai aproape de studenţescul baftă sau de
ceea ce îşi urează – din superstiţie – actorii (francofoni!) când zic înaintea
premierei: Merde!). Fireşte că nu ştiam de ce se râde. Nu era politicos.
Însă imediat mi s-a explicat că ruda mea prin alianţă, care făcuse cele două
războaie, unul spre răsărit, celălalt spre apus...fusese „deblocat” din armată,
apoi studiase teologia, dar în 1948 s-a „desfiinţat” şi religia greco-catolică
din România, aşa că în 1956 era regizor (pe atunci se scria cu z!) la
Teatrul Naţional din Cluj, dar şi profesor la Şcoala Populară de Artă.
Au urmat trei ani de sudoare, căci maestrul nostru
era un zbir. Şi Doamne ce bine ne-a prins! Cine nu mă crede, să se gândească la
regretaţii Jorj Voicu şi Harry (Eugen Harizomenov), cu care eram coleg la clasa
actorie. Chiar şi mie mi s-a propus de către Artistul emerit Sandu Rădulescu,
să renunţ – în anul IV de Medicină !? – la studiile curente şi să merg la
Facultatea de Teatru!
Prietenul meu Ion Buzea a avut curajul ca după
Geologie să înveţe canto, ajungând un tenor celebru în toată lumea muzicală,
mai ales după ce s-a exilat voluntar din România. Eu am preferat să-mi termin
mai întâi studiile medicale...
Aşi zice azi că inevitabil, pe toată perioada
studenţiei, am avut acces la toată viaţa artistică din oraşul Cluj. Nu-i vorbă
că era şi foarte accesibilă: un bilet de cinema costa un leu şi cincizeci de
bani (tarifele la teatru şi la operă , cam tot pe acolo), iar bursele studenţeşti,
pe lângă masa la cantină (de trei ori pe zi) şi loc în cămin, mai puneau la
dispoziţie în fiecare lună şi 25 lei pentru nevoi culturale... Citiţi şi vă
minunaţi! Accesibilitatea la manifestările artistice era, deci, quasi totală...
Sunt în posesia unor amintiri păstrate pe fotografii
cu soprana Virginia Zeani, am o cărticică de poezii ale soţului său, baritonul
Nicola Rossi Lemeny. Am asistat la concerte oferite de nume celebre în muzica
simfonică: Sir John Barbirolli, Li Min Cean, Radu Aldulescu şi Vladimir Orlov
şi alţii
Prin intermediul colegului meu Ion Ladea, am fost
primit în casa tatălui său sculptorul Romul Ladea şi a soţiei acestuia,
pictoriţa Lucia Piso. Fratele doamnei este cunoscutul şi talentatul tenor Ion
Piso. Multe seri de iarnă am ascultat discuţiile foarte interesante pe care
gazdele le susţineau cu notabilităţile clujene ori cu oaspeţi de seamă în
trecere prin oraş.
Cea mai mare satisfacţie „artistică” din perioada
studenţiei a fost când am recitat Doina de George Coşbuc, în faţa unor
distinse personalităţi clujene.. Din care se remarca profesorul doctor Iuliu
Haţieganu, al cărui nume îl poartă Universitatea de Medicină şi Farmacie din
Cluj.
Întrebarea
propriu zisă se referă în mod sigur la ultimii patruzeci şi unu de ani, de când
mă aflu în Oradea. Ei bine, această cea mai lungă perioadă din viaţa mea, este
şi cea mai bogată, inclusiv în evenimente culturale, dar nu numai cantitativ.
Am reîntâlnit aici pe dirijorul Miron
Raţiu pe care îl cunoşteam de la Cluj. Mă mândresc de asemenea cu prietenia
fostului director al Filarmonicii orădene, Erwin Acel, în prezent profesor la
conservatorul din Viena.
Cât
priveşte teatrul din Oradea, îmi place să cred că sunt prietenul actorilor,
pentru că toţi mi-au răspuns la simpatia
pe care le-am arătat-o. (Unora le-am fost chiar medic curant...). Teatrul
orădean a avut în componenţa sa
personalităţi artistice de prima mărime pe plan naţional şi european. În cei
peste patruzeci de ani de când locuiesc aci, am avut fericirea să asist la
spectacole extraordinare ca valoare artistică.
Să
ne amintim că după ce şi-a văzut piesa „Ciocârlia” interpretată de Teatrul de
Stat din Oradea, autorul Jean Anouille, a declarat că este cea mai bună redare
artistică la care asistase până atunci!
Iată
şi răspunsul scurt la întrebare: Secolul nostru a evoluat şi în domeniul
concepţiilor filosofice. Ca atare, a depăşit înţelegerea dualistă a Universului
(rai-iad, Eva-Adam, bun-rău...). În prezent existenţa noastră globală este
definită de trei parametri inseparabili: substanţă, energie, informaţie. Ei
bine, Arta este o modalitate obligatorie
de contact a omului cu societatea. Punct. Nu accept contrazicere pe această temă!
Ştiu
că vă pasionează – printre altele – epigrama şi femeile frumoase. Unde vă
încadraţi din punctul de vedere al celor Zece Porunci?
Voi
da întâietate, ca de obicei, femeilor. Căci nu există femeie care să nu-şi aibă
doza ei de frumuseţe. Încadrarea biblică a comportamentului meu în relaţiile cu
frumoasele „jumătăţi” este scris în a doua Carte a lui Moise (Exodul), Cap. 20,
Versetul 14. Citiţi-l!
Cât
despre epigrame, iată două dintre cele mai recente, aşa dar ne-publicate încă:
Unuia... Admirând
tablourile pictoriţei Monica D.V.
Viaţa ne desparte un pic, Intrând în Galeria
Mare,
Când evadăm dintre tipicuri, Lăsai privirea să le
soarbă
Ţie nu-ţi pasă de nimic Şi-apoi gândii cu
voce tare:
Mie nu-mi pasă de...nimicuri „În fine, un pictor fără
barbă!”
Deşi am
publicat epigrame numai sub pseudonim, din cauze care nu formează subiectul
acestei convorbiri, am hotărât să nu mai ofer nimic decât dacă voi fi
solicitat.
Cum
se adaptează Lucky Munteanu la ideologii opuse?
Folosesc
„politica mielului...înţelept”. În calitate de optimist incurabil, folosesc
doar ce este mai bun din fiecare ideologie. De pildă, dimineaţa după micul
dejun, nu ies din casă înainte de a mă informa. Ascult radio-jurnalul de la ora
şapte şi citesc ştirile din ziarul care mi le oferă cu cele mai puţine
inexactităţi, concis şi fără comentarii.
Un gazetar
profesionist ar trebui să ştie că, după verificarea sursei, noutatea este
valoroasă doar dacă este servită prompt. Comentariile trebuie să apară abia
când analiza se poate folosi şi de context.
Te rog, taie ce-am spus. Nu doresc să dau lecţii de jurnalism unuia care
posedă diplome eliberate după studii de specialitate făcute în SUA!
Pentru
siesta intelectuală de după amiază, citesc alt ziar. În care găsesc
analize pertinente ale fenomenelor politice ori sociale, comentarii,
memorialistică, un aforism, o epigramă, o fotografie interesantă. Adică ceva
care să-mi menţină tonusul pozitiv cu care am fost pus să rezolv problemele
curente din prima parte a zilei. Dar sărind de pe un plan raţional, pe unul
sentimental.
Asemenea
exemple de împăcare a ideologiilor opuse sunt numeroase şi ele
constituie unul din micile mele secrete personale de respectare a anticului
adagiu: Est modus in rebus.
Oradea Octombrie 2000