Moto:
„Chiar dacă întunericul nu poate
fi învins,
suntem datori să nu-l lăsăm să ne copleşească”
Noru
Silvan
Un cicerone…
feminin
În celebra sa dramă Calligula,
scriitorul elvetic Friedrich Dürrenmatt, scena finală – în care eroul (negativ)
este străpuns simultan de suliţele a circa treizeci de complotişti –
avertizează, nu atât pe contemporanii latini cât mai ales viitorimea, printr-o
apoteotică şi predictivă replică: „Sunt încă viu!”
Una din multiplele faţete ale
Istoriei, ne devoalează faptul că nebunul despre care se spune că a dat foc
Romei, ca să-şi momească muza să-l inspire poetic, nu a fost decât un simplu
accident. De la, horribilis factum(!), obţinerea unui cap de mucenic,
oferit pe tavă, prin dansul unei fecioare destrăbălate, până la cele mai
cvasi-indescriptibilele şi inimaginabilele crime contra umanităţii şi persoanei, faptele
acuză. Săvârşite în epoca contemporană pe toate meridianele şi paralelele
acestui mapamond maculat, în armonia sa primordială, atât de, determinată să
devină, vitrega mamă natură, cât şi de om, ele, faptele nu par să ne mai mişte.
Incredibil! În aulele
universităţilor care îi pregătesc pe cei care vor deveni profesionişti mass
media, formatori de opinie, se induce o concepţie – altădată neavenită –
conform căreia o faptă pozitivă, un fenomen favorabil, nu reprezintă o ştire!
Orice noutate trebuie să şocheze, să ne îngrozească, să ne oripileze. Cu o
minuţie chinezească se încearcă tocirea, până la dispariţie, a laturii noastre
sentimentale.
Toate dictaturile, fie ele
personale ori colective(!), au tendinţa de a anihila mai ales sufletul nostru.
Platon propunea scoaterea poeţilor în afara Cetăţii. Molière a fost primul actor
care s-a bucurat de privilegiul de a fi înmormântat în pământul binecuvântat
din interiorul cimitirului! (un omagiu acordat de un monarh luminat: el însuşi
un Soare al Franţei).
Cărţile sunt din ce în ce mai
scumpe. Accesul în biblioteci este adesea restricţionat de plata unei taxe.
Toţi artiştii, indiferent căreia din cele nouă muze slujesc, sunt efectiv şi
afectiv, în afara preocupărilor celor care au acces la pupitrul de comandă
socială. Un critic literar de mare profunzime şi întindere pe plan naţional
(l-am numit pe decanul facultăţii de litere din Universitatea orădeană,
profesorul Ion Simuţ), remarca nu demult că „nu se mai citeşte poezie…”
Pe de altă parte, nu există un
cenaclu literar în universitate; la cele două cenacluri din oraş nu participă
studenţi de la literatură; prezenţa magiştrilor se reduce la un singur cadru
universitar…
Iată cum, se încearcă să ni se
tocească sensibilitatea „ce ni s-a dat.”
În secolul nostru, care ar trebui să fie religios ca să nu dispară, blidul de
linte şi cei 30 de arginţi, sunt înlocuiţi de alte simboluri mai moderne, dar,
la fel de neavenite şi futile. Însă ce ne facem cu cei care îşi pun condeiul să
facă jocul subtil al sub-mediocrităţii, din convingeri pure şi nevinovate?! Ba
chiar animate de cele mai bune intenţii? Aceste adevărate călăuze spre infern,
nu realizează că o coadă de topor – conştientă sau nu – este exact ceea ce îi
lipseşte tăişului de oţel ca să distrugă pădurea din care provine.
O veche zicere, izvodită din
nesecata înţelepciune populară, ne atrage atenţia că noaptea toate pisicile
sunt negre. Da, dar noaptea nu este veşnică! Lumea noastră trebuie să fie, în
realitate, cât mai colorată. Această cromatică indispensabilă unei vieţi
normale, este asigurată (atunci când este!) deopotrivă de Artă şi de Ştiinţă.
Aversul şi reversul unei medalii care are aceeaşi valoare pe ambele feţe.
De aceea ne bucurăm la fel, atât
la reuşita unui candidat la doctorat, cât şi la lansarea unei volum de
literatură. Chiar dacă le percepem pe fiecare cu alţi receptori
sentimentalo-sensoriali. Eminescu
a fost, ca şi alţi corifei ai culturii naţionale româneşti, deopotrivă genial
în literatură ca şi în activitatea cotidiană, civică. Ştiinţific vorbind, el a
intuit că viteza luminii nu este infinită… (La steaua), cu mult înaintea
stabilirii ştiinţifice a faptului, prin emiterea teoriei relativităţii
restrânse, de către Albert Einstein, în 1905. Asta pentru a ne mărgini la grădina noastră, a
Maicii Domnului, după expresia unuia din cei mai valoroşi papi contemporani
Meritul de necontestat al
volumului Chipuri şi clipuri, datorat unei jurnaliste profund cunoscătoare
deopotrivă a multiplelor faţete-unicat, reprezentate de universalul uman, dar
şi a aspectelor sociologice reprezentate de ultimele două dictaturi din aşa
pretins idilicul spaţiu carpato-danubiano-pontic, este acela de a devoala, în
măsura posibilului, dar cu o ambiţioasă încăpăţânare, TOTUL. Păcatele
personale, care (paradoxal!) în loc să ne diferenţieze (după criterii
consacrate: de vârstă, etnie, confesiune, nivel de instrucţie şi educaţie,
independenţă financiară, profesiune etc etc), ne unesc. Pentru cei care au
privilegiul, dar şi ghinionul de a ne fi cunoscut pe viu ca imigranţi, un eufemism
pentru năvălitori(!), în propriile lor areale, noi suntem români! Conform unui
adagiu folcloric, încă promovat cu aproape suspectă acribie.
Şi pentru că nu sunt (nici măcar
pretins!) critic literar, voi semnala ceea ce văd şi înţeleg. Nu am căderea şi
ca atare nici curajul să judec ori să dau sentinţe… Mă simt însă obligat să
laud inspiraţia, harul şi – de ce nu? – profesionalismul jurnalistic cu care
preopinenta noastră (căci fiecare lector intră în dialog cu autorul îndată ce
deschide o carte) îşi abordează suferinţele, încă din titluri. Am spus
suferinţă?! Da, incontestabil! De la
Plângerile lui Ieremia şi până la Nichita, numai şi numai cerneala lacrimilor a
fost capabilă să se adauge palimpsestului liric universal.
Iată, deci, un incomplet
mănunchi, veritabil florilegiu, al amintitelor titluri şi subtitluri ale Chipurilor şi clipurilor oferite cu atâta generozitate,
caracteristică mai ales componentei feminine a complexului uman, de Maria Vesa
Aursulesei. Citiţi, gândiţi şi…luaţi atitudine, acţionaţi! Sunteţi în faţa unui
manifest.
…Fascinaţia aparenţelor, După
douăzeci de ani nu-mi place!, Splendoarea nu moare, Ce a devenit România?, Unde
îngropăm animalele de companie, Parfum cu miros de iubire, Lecţia de
statornicie, Politica formei fără fond, Excelăm în năravuri barbare, Cum am
devenit exemplu prost, Ţara mea…de mâna a doua, Bani contra viaţă, A
fost…Transilvania. După Reforma… care ucide, nu mai este cazul să
mai argumentăm nimic prin enumerare…
.
Falşii specialişti, acei guru care
asudă (mirositor!) ca să ne înveţe cum să percepem anturajul social – devenit
pentru majoritatea dintre noi un coşmar oripilant – pretind că după ce au
disecat fenomenul literar contemporan, au ajuns să ştie sigur că poezia este
rezultatul unui proces care ţine exclusiv de sentimente. Pe când proza taxată de literatură (mai!)
serioasă, ar fi rezultatul raţiunii. Nimic mai fals!
Pe vremea când Oradea îşi
permitea, cu trei-patru decenii şi mai bine în urmă, să invite personalităţi
culturale de elită, din ţară şi din
străinătate…, un „cineva” în mare vogă de critic literar, încerca să
demonstreze că „astăzi nimeni nu mai poate scrie un roman, dacă nu posedă o
bine fundamentată erudiţie, talentul nu mai este suficient…” Această aberaţie
este futilă. Valoarea operelor în proză a marilor romancieri de până acum,
constă tocmai în sensibilitatea cu care au descris trăirile, sentimentele,
stările sufleteşti, ba şi conflictele personajelor, pe care le-au transformat ipso facto în eroi literari…
Revenind la Maria Vesa Aursulesei
şi la volumul său de proză recent apărut, Chipuri
şi clipuri, trebuie să precizăm că nu ne aflăm în prezenţa unei literaturi
gazetăreşti. Autoarea trăieşte (repet: efectiv şi afectiv) solidar cu convivii
săi contemporani, atât fenomenele sociale („impostura
a pus stăpânire pe România…” „ din fericire mai există oameni care nu vor să fie victime şi victimizaţi”-
(Vocaţia de victimă), cât – mai ales
– complexitatea existenţială a relaţiilor interumane până la nivel
individual, „Urmăresc cu admiraţie şi uimire transformarea bătrâneţii în tinereţe
şi mă întreb de ce omului nu i-a fost dat să cunoască această metamorfoză”(Efemeride)
Să nu comentăm prea profesional,
dar nici superficial: Maria Vesa Aursulesei se dovedeşte, prin editarea unor Chipuri
şi clipuri, nu doar o trestie gânditoare/raţională ci şi una sensibilă/sentimentală.
Lucian
Munteanu
Oradea, 28 septembrie 2011
