A venit la mine moartea

                               Dialog despre un oaspete neaşteptat

A venit la mine-acasă Moartea…simplu! Nici ea, ca şi Lucifer de altfel,. nu are nume de familie. Mă mai vizitase, în două rânduri, dar încă nu intrase la mine în casă. Era grăbită. M-a privit doar, prin fereastra deschisă de la etajul nouă. Şi mi-a făcut semn cu mâna. Eu, însă m-am uitat bine la ea. Ca s-o pot recunoaşte la o eventuală proximă întâlnire.. Am remarcat că are o fizionomie zbârcită de babă, cu obrajii scofâlciţi de lipsa danturii. Corpul îi era protejat de o pelerină neagră, lucioasă de crepdeşin ieşit din modă, care nu se mai găseşte în comerţ. Iar coasa, ei bine, această armă vetustă şi atât de temută în trecut, arăta jalnic. Avea lama ştirbă şi ruginită. Semn tipic al neglijenţei senile faţă de obiectele de care se serveşte zilnic. Mi-am zis că trebuie să fii sadic ca să retezi capul cuiva cu asemenea tăiş.Dar toate astea aparţin trecutului!

 Moartea care mi-a apărut ieri şi care i-a alertat pe medicii de la serviciul de salvare, avea o alură de femeie matură (sub treizeci de ani!), cu pasul foarte sigur, cu o privire inteligentă, uşor ironică, în spatele ochelarilor cu un design unic, de marcă. Deh, ea îşi poate permite. Are un nivel de moarte foarte ridicat. Spre deosebire de nivelul meu de viaţă, indecibil de scăzut

 Nu i-am putut aprecia structura anatomică. Corpul îi era protejat de un soi de pelerină albă, dintr-un material mat. Încălţămintea te făcea să apreciez că această noţiune, eres, fenomen sau chiar ideal , căci fiinţă nu o pot numi (ar fi o contradicţie în termeni, un oximoron: fiinţa morţii?!), nu mergea niciodată pe jos. Iar când păşea o făcea doar pe covorul roşu. Culoarea patimei şi a crimei. Pe care grupările masochiste (citeşte popoarele!) le aştern înaintea politicienilor şi a „monştrilor sacri” care sodomizează Cultura…

  Pentru că moartea, care, de data aceasta – dintr-un binecuvântat, dar nedesluşit motiv – nu era a mea, nu părea să fie grăbită, m-am încumetat s-o chestionez. Mare greşeală. Din momentul în care ţi se încredinţează nişte secrete, ipso facto devii foarte… vulnerabil. Pe parcursul „interviului” mi-am dat seama de pericol. Ca atare, întrebările cheie, ca şi răspunsurile foarte directe, sincere, lipsite de subtilităţile semantice penibile care maculează cele mai multe din producţiile televiziunilor, nu vor apărea niciodată  în manieră accesibilă oricui.

   Pe măsura desfăşurării întâlnirii noastre colocviale, interlocutoarea mea mi-a devenit din ce în ce mai simpatică. Eram atât de bine dispus în prezenţa ei, încât mi-am permis să glumesc. I-am mărturisit că vizita ei (de curtoazie, nu „dec lucru”) m-a surprins. Altfel aş fi căutat să evit de a o servi cu cafea neagră, căutând cafea albă(!), care să se potrivească cu alura ei, de moarte albă. A râs. Nu a rânjit, cum ar fi făcut bunica ei. Apoi mi-a spus că nu are bunică, nici mamă. Corect!!! Cine şi-ar fi permis să facă sex cu moartea, ba să o mai şi fecundeze??! Pur şi simplu, cealaltă moarte – neagră, hâdă şi bătrână – nu mai corespundea…cerinţelor moderne.

   Şi deoarece Moartea nu este o invenţie contemporană. iar alura personificării din faţa mea , nu se încadra în cronologia cotidiană, am fost obligat să-mi reamintesc un citat: „Frumuseţea unui tablou nu constă în ceea ce conţine rama, ci în ochii privitorului”. Care mi-a venit în minte,când (în 1970, la Mamaia) am asistat, într-un bar de noapte, rezervat în exclusivitate turiştilor străini  la un spectacol oferit de prima şi probabil singura trupă feminină de rock, formată din cinci studente din Timişoara (Trupa de rock Venus). Ei bine, spectacolul lor m-a fascinat: apăreau costumate , de la un moment la altul(!), când în albastru, când în verde, când în roşu…Abia la aplauze mi-am dat seama că erau costumate în alb, doar lumina care cădea pe ele era mereu alta…

 Ca atare, moartea mea, putea să-mi apară sub orice culoare, sub orice aspect

 Deci moartea este aceeaşi, diferă doar culoarea – de fapt! – unghiul din care o priveşti. Vârsta m-a făcut să cunosc policromia morţii. Verde, a asasinilor legionari români, brună, a cămăşilor SS-iste, neagră a fasciştilor mussolinieni…. 

Cea mai mare surpriză, un adevărat şoc, mi-a fost dat să trăiesc în momentul în care Moartea mi-a destăinuit cât de scârbită este de cei care ţin morţiş să o …ajute: asasinii, sinucigaşii şi – mai ales(!) – proştii. Mi s-a propus să-i judecăm în ordine inversă. Am înţeles că merită acest lucru pentru că sunt cei mai numeroşi. De pildă, o femeie este omorâtă pentru că se opune unui viol. Moartea ar fi trecut pe lângă ea fără să o bifeze ! Oare niciodată, femeia respectivă  nu făcuse amor cu un bărbat, fără să aibă o participare afectivă cu iubitul sau cu logodnicul cu care dorea să se căsătorească. Ori cu şeful, de la care speră o promovare profesională. Cine ne garantează că toate femeile din lume se culcă în exclusivitate cu parteneri pe care îi iubesc până la dăruire totală (în literatură se zice până la moarte!).? 

Ca să nu frizăm feminismul, trebuie să amintim şi despre femeile frigide. Iată o problemă despre care se ştie foarte puţin şi despre care nu se vorbeşte mai deloc. Numărul/proporţia femeilor frigide este mult mai mare decât al celor „normale”.Pentru că, pe lângă frigiditatea hormonală şi a celei legate de vârstă, mai există frigiditate feminină legată de religie, de un comportament  psihic deviant, de obiceiuri… Frigiditatea! Iată un subiect gras, din punct de vedere gazetăresc…

  Moartea albă mi-a zâmbit, s-a îndepărtat plutind cu faţa spre mine, apoi mi-a făcut un semn  de simpatie cu mâna. Am avut ferma convingere că nu se grăbea deloc. Şi de ce ar fi făcut-o?! Oare, Moartea Albă, nu avea aliaţi, subordonaţi, fani (care din poziţia lor de suicidari, genocidari, dictatori, negustori de armament, dealeri de etnobotanice, de droguri halucinogene, de biochimişti şi de bacteriologi etc), îi fac treaba ? De ce s-ar grăbi, când productivitatea ei permite implementarea echiliobrului malthusian ?     

Oradea, sâmbătă 11 februarie, 2012

                                                                       Dr. Lucian Munteanu                

Interviu acordat lui N. Moranciu şi publicat în cotidianul West din Oradea

Caseta biografică şi profesională:

Născut la 4 Noiembrie 1933, în Municipiul Sibiu. Botezat în religia greco-catolică (a mamei), cu un nume latin: Lucian.

Deşi dintr-o familie cu posibilităţi materiale modeste, a urmat şcoli foarte bune. De la trei ani de Grădiniţă, la ciclul întâi al Şcolii Primare No. 2 Mixtă Ion Angelescu (celebru ministru reformator din perioada interbelică). Absolvent al Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, în anul 1951. An norocos căci a promovat două clase, bacalaureatul şi a trecut examenul de admitere la Facultatea de Medicină Generală a celebrei Universităţi Iuliu Haţieganu din Cluj. După absolvirea studiilor universitare, medic-şef al Şcolii Militare de Ofiţeri din Oradea până în 1966, când renunţă la calitatea de ofiţer-medic, redevenind civil. A urcat treptele profesionale până la gradul de medic primar de medicină generală, câştigând treptat – prin cursuri şi examene – competenţă în Balneo-Fizioterapie şi Recuperare medicală (Băile Felix 1972-82) şi apoi în Geriatrie până la pensionarea din 1995. Cunoaşterea mai multor limbi străine, l-a desemnat ca potrivit să lucreze mai ales cu pacienţii veniţi de peste graniţă.

Cu ce se ocupă un medic după ce se pensionează?

Eu am învăţat Medicina, nu am tocit-o. Asta înseamnă că am încercat de fiecare dată să  înţeleg ce studiez. În Electroterapie, ca şi în Electronică, dacă utilizezi un aparat fără să-i cunoşti alcătuirea şi funcţionarea, rămâi un...butonist. Geriatria m-a avertizat că vârstnicii îşi aşteaptă cu nerăbdare pensionarea, ca după puţine luni de „zburdălnicie” să intervină un adevărat şoc, din cauza sentimentului de...inutilitate! Experienţa de viaţă este foarte greu de transmis generaţiei următoare. Printre altele şi din cauza greutăţilor de comunicare. Prietenul meu, marele pianist român Dan Mizrahy, a fost invitat în anul trecut în calitatea lui de compozitor, interpret şi pedagog, să conferenţieze în universităţi americane despre George Ghershwin, deşi este pensionar cu...vechime. Câte din universităţile noastre ar pune la dispoziţia unui specialist retras din activitate, o sală de curs măcar pentru  o oră colocvială cu studenţii? De cele mai multe ori,  cu tinerii specialişti se practică sistemul: Fă-mă mamă cu noroc şi mă aruncă-n foc!...

Ca geriatru  eu aplic de mult un principiu  după care nici o zi nu trebuie să se asemene cu alta. Aşa am ajuns, din prima zi de pensionare, consilierul medical al unei firme cu capital străin, calitate în care am efectuat turnee de conferinţe în toată ţara, am editat o revistă bilingvă lunară remarcată de Biblioteca Naţională Română, am organizat simpozioane ştiinţifice la Bucureşti, Miercurea Ciuc, Râmnicu Vâlcea, Buzău şi Oradea, cu participarea experţilor din  Germania, Ungaria şi România. Am reprezentat firma la congrese, conferinţe şi simpozioane în Ungaria şi Slovacia....

În plus, fac cam ce face toată lumea medicală (sau cel puţin aşa cred!): merg la concerte, frecventez teatrul, expoziţiile. Am iniţiat înfiinţarea a două cenacluri...(de umor!). Sunt membru al Academiei de Ştiinţe Literatură şi Arte, secţia literară.

Pentru timpul meu liber, posed de peste cincisprezece ani licenţă de emisie –recepţie într-un sport tehnico-aplicativ: radioamatorismul. Acest hobby îmi dă posibilitatea de a stabili legături inter-personale cu orice radioamator de pe glob, în franceză, engleză, rusă, germană, italiană şi evident, română.     

De ce v-am remarcat, timp de decenii, în anturajul artiştilor?

Povestea e foarte lungă...Pentru această întrebare am două răspunsuri: unul amănunţit pe care îl voi expune primul şi altul scurt. Pe acesta îl vei auzi la urmă, dacă vei avea răbdarea să-l aştepţi.

Sibiul meu natal, era un oraş cu o foarte elevată viaţă culturală (intelectuală şi artistică deopotrivă). În timpul celui de al doilea război mondial, la corpul profesoral de elită de la liceele româneşti şi la floarea ofiţerimii, care deservea cel mai mare centru al şcolilor militare din ţară, s-au alăturat cadrele didactice ale Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, refugiată la Sibiu. Imediat după 9 Mai 1945, la teatrul sibian au venit să se stabilească şi să joace actori de prima mărime. Directorul teatrului era, nimeni altul decât Radu Stanca, cel a cărui personalitate nu mai trebuie prezentată. Acolo am văzut-o prima dată pe scenă pe fermecătoarea Maud Mary, pe care nu o voi uita niciodată. Tot atunci s-a înfiinţat, sub conducerea unei zâne: Zâna Săvescu şi un teatru liric, ale cărui spectacole de operă erau foarte gustate de publicul avizat.

Toată lumea se bucura de instaurarea păcii şi încă nu bănuia nimeni ce va urma...Existau  şcoli particulare de gimnastică, de dans, frecventate de tineri din toate clasele sociale. Dar exista – mai ales! – o permanentă preocupare pentru educaţie. De care se ocupa nu doar familia şi şcoala, ci şi biserica şi armata, dar nu numai ele. Aşa că, într-o bună zi a venit la liceul unde învăţam, un actor care s-a oferit să ne predea gratuit: dicţia, frazarea, mişcarea scenică, să ne înveţe să recităm poezii...Era Cazimir Tănase, un actor atât de talentat, că după spectacolele cu „Intrigă şi iubire” de Schiller, unde interpreta rolul negativ al lui Wurm, spectatorii erau atât de transpuşi, că îl aşteptau la ieşire ca să-l bată pentru răul ce-l făcuse în piesă! Multe lucruri bune şi folositoare am învăţat de la el: dicţia m-a ajutat să fiu angajat prin concurs, crainic  la postul de radio din Cluj. Eram încă student la Medicină!

Fiind pasionat de limbile străine, am izbutit să deprind accentele „originale” tot datorită lui. Nu pot evita să nu mă laud că am obţinut o Diplomă de recitator fruntaş pe oraşul Cluj, în 1952.

Mai departe lucrurile au decurs aproape de la sine. Frecventam, în timpul studenţiei din Cluj, casa doamnei Sili Munteanu, actriţă la Teatrul Naţional, care îmi era rudă. Soţul domniei sale, după ce m-a auzit vorbind, căci nu eram deloc timid şi obişnuiam să-mi spun răspicat părerea de câte ori eram acceptat în conversaţie, a îndreptat un deget spre mine: „Tu să vii mâine, la cinci după masă, în clădirea Tribunalului, dar să intri pe uşa laterală, dinspre teatru şi să mă cauţi. Mă găseşti uşor, că mă cheamă Marius Budu!” Eu cred că aveam o figură de oaie speriată care nu ştie ce-o aşteaptă: mulsul, tunsul, sau bocca di lupo (= gura lupului, în italiană; doar că acolo are altă semnificaţie, mai aproape de studenţescul baftă sau de ceea ce îşi urează – din superstiţie – actorii (francofoni!) când zic înaintea premierei: Merde!). Fireşte că nu ştiam de ce se râde. Nu era politicos. Însă imediat mi s-a explicat că ruda mea prin alianţă, care făcuse cele două războaie, unul spre răsărit, celălalt spre apus...fusese „deblocat” din armată, apoi studiase teologia, dar în 1948 s-a „desfiinţat” şi religia greco-catolică din România, aşa că în 1956 era regizor (pe atunci se scria cu z!) la Teatrul Naţional din Cluj, dar şi profesor la Şcoala Populară de Artă.

Au urmat trei ani de sudoare, căci maestrul nostru era un zbir. Şi Doamne ce bine ne-a prins! Cine nu mă crede, să se gândească la regretaţii Jorj Voicu şi Harry (Eugen Harizomenov), cu care eram coleg la clasa actorie. Chiar şi mie mi s-a propus de către Artistul emerit Sandu Rădulescu, să renunţ – în anul IV de Medicină !? – la studiile curente şi să merg la Facultatea de Teatru!

Prietenul meu Ion Buzea a avut curajul ca după Geologie să înveţe canto, ajungând un tenor celebru în toată lumea muzicală, mai ales după ce s-a exilat voluntar din România. Eu am preferat să-mi termin mai întâi studiile medicale...

Aşi zice azi că inevitabil, pe toată perioada studenţiei, am avut acces la toată viaţa artistică din oraşul Cluj. Nu-i vorbă că era şi foarte accesibilă: un bilet de cinema costa un leu şi cincizeci de bani (tarifele la teatru şi la operă , cam tot pe acolo), iar bursele studenţeşti, pe lângă masa la cantină (de trei ori pe zi) şi loc în cămin, mai puneau la dispoziţie în fiecare lună şi 25 lei pentru nevoi culturale... Citiţi şi vă minunaţi! Accesibilitatea la manifestările artistice era, deci, quasi totală...

Sunt în posesia unor amintiri păstrate pe fotografii cu soprana Virginia Zeani, am o cărticică de poezii ale soţului său, baritonul Nicola Rossi Lemeny. Am asistat la concerte oferite de nume celebre în muzica simfonică: Sir John Barbirolli, Li Min Cean, Radu Aldulescu şi Vladimir Orlov şi alţii

Prin intermediul colegului meu Ion Ladea, am fost primit în casa tatălui său sculptorul Romul Ladea şi a soţiei acestuia, pictoriţa Lucia Piso. Fratele doamnei este cunoscutul şi talentatul tenor Ion Piso. Multe seri de iarnă am ascultat discuţiile foarte interesante pe care gazdele le susţineau cu notabilităţile clujene ori cu oaspeţi de seamă în trecere prin oraş.

Cea mai mare satisfacţie „artistică” din perioada studenţiei a fost când am recitat Doina de George Coşbuc, în faţa unor distinse personalităţi clujene.. Din care se remarca profesorul doctor Iuliu Haţieganu, al cărui nume îl poartă Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj.               

  Întrebarea propriu zisă se referă în mod sigur la ultimii patruzeci şi unu de ani, de când mă aflu în Oradea. Ei bine, această cea mai lungă perioadă din viaţa mea, este şi cea mai bogată, inclusiv în evenimente culturale, dar nu numai cantitativ. Am reîntâlnit aici pe dirijorul  Miron Raţiu pe care îl cunoşteam de la Cluj. Mă mândresc de asemenea cu prietenia fostului director al Filarmonicii orădene, Erwin Acel, în prezent profesor la conservatorul din Viena.        

            Cât priveşte teatrul din Oradea, îmi place să cred că sunt prietenul actorilor, pentru că  toţi mi-au răspuns la simpatia pe care le-am arătat-o. (Unora le-am fost chiar medic curant...). Teatrul orădean  a avut în componenţa sa personalităţi artistice de prima mărime pe plan naţional şi european. În cei peste patruzeci de ani de când locuiesc aci, am avut fericirea să asist la spectacole extraordinare ca valoare artistică.

            Să ne amintim că după ce şi-a văzut piesa „Ciocârlia” interpretată de Teatrul de Stat din Oradea, autorul Jean Anouille, a declarat că este cea mai bună redare artistică la care asistase până atunci!             

            Iată şi răspunsul scurt la întrebare: Secolul nostru a evoluat şi în domeniul concepţiilor filosofice. Ca atare, a depăşit înţelegerea dualistă a Universului (rai-iad, Eva-Adam, bun-rău...). În prezent existenţa noastră globală este definită de trei parametri inseparabili: substanţă, energie, informaţie. Ei bine, Arta este o  modalitate obligatorie de contact a omului cu societatea. Punct. Nu accept contrazicere pe  această temă!

            Ştiu că vă pasionează – printre altele – epigrama şi femeile frumoase. Unde vă încadraţi din punctul de vedere al celor Zece Porunci?

            Voi da întâietate, ca de obicei, femeilor. Căci nu există femeie care să nu-şi aibă doza ei de frumuseţe. Încadrarea biblică a comportamentului meu în relaţiile cu frumoasele „jumătăţi” este scris în a doua Carte a lui Moise (Exodul), Cap. 20, Versetul 14. Citiţi-l!

            Cât despre epigrame, iată două dintre cele mai recente, aşa dar ne-publicate încă:

                         

                          Unuia...                                     Admirând tablourile  pictoriţei Monica D.V.

Viaţa ne desparte un pic,                           Intrând în Galeria Mare,

Când evadăm dintre tipicuri,                      Lăsai privirea să le soarbă

Ţie nu-ţi pasă de nimic                              Şi-apoi gândii cu voce tare:

Mie nu-mi pasă de...nimicuri                    „În fine, un pictor fără barbă!”

Deşi am publicat epigrame numai sub pseudonim, din cauze care nu formează subiectul acestei convorbiri, am hotărât să nu mai ofer nimic decât dacă voi fi solicitat.

            Cum se adaptează Lucky Munteanu la ideologii opuse?

Folosesc „politica mielului...înţelept”. În calitate de optimist incurabil, folosesc doar ce este mai bun din fiecare ideologie. De pildă, dimineaţa după micul dejun, nu ies din casă înainte de a mă informa. Ascult radio-jurnalul de la ora şapte şi citesc ştirile din ziarul care mi le oferă cu cele mai puţine inexactităţi, concis şi fără comentarii.

Un gazetar profesionist ar trebui să ştie că, după verificarea sursei, noutatea este valoroasă doar dacă este servită prompt. Comentariile trebuie să apară abia când analiza se poate folosi şi de context.  Te rog, taie ce-am spus. Nu doresc să dau lecţii de jurnalism unuia care posedă diplome eliberate după studii de specialitate făcute în SUA!

            Pentru siesta intelectuală de după amiază, citesc alt ziar. În care găsesc analize pertinente ale fenomenelor politice ori sociale, comentarii, memorialistică, un aforism, o epigramă, o fotografie interesantă. Adică ceva care să-mi menţină tonusul pozitiv cu care am fost pus să rezolv problemele curente din prima parte a zilei. Dar sărind de pe un plan raţional, pe unul sentimental.

            Asemenea exemple de împăcare a ideologiilor opuse sunt numeroase şi ele constituie unul din micile mele secrete personale de respectare a anticului adagiu: Est modus in rebus.

Oradea  Octombrie 2000